Cum să mai cred în cei ce mereu își fac loc
și nu se tem de nimic, nici rușine nu au,
așa, că simt cum fiecare se refugiază în sine
și așteaptă cu o spaimă ascunsă între ziduri
alte vremuri când vor deschide ferestrele
să intre un aer curat înnobilat de arome
și o lumină caldă care dilată sentimentele
cu săruturi, fructe coapte și blândețe.
Nu mai înțeleg nimic din ce se petrece
poate că nu e ziua în care se deschid
porțile grele și valurile fierbinți în țipăt de pescăruș,
aduc arca și pe țărmurile noastre
în care întunericul se duce peste mări
și noaptea destramă și ultima opreliște.