De lângă mlaștinile unde-a curs măcelul,
își scriu, Iubire, slove de vâlvoare.
Luceafărul își pierde-n stuh inelul,
stelele merg, prin trestii, cu fânare.

Când pajura jelește și se zbate,
tâmplele noastre ard ca de lingoare.
Sub lintiță, în bălțile amare,
zac frunți și mădulare retezate.

Grumaji rânjesc în smârcuri și, jilavă,
tăcerea vânătă a sânge amiroase.
Aburi de stârvuri fumegă otravă,
vidrele nopții lunecă, sfioase.

Vărsatu-s-a, azi, roșie urgie....
Ci Maica-Domnului, mijind ca o brândușă,
alăturea mi-a stat în bătălie
și mi-a zâmbit din ape de cenușă.

Acu, arama lunii zăngănește
ca pavăza izbită de hangere.
Lângă jeratec visele-s de fiere,
somnul tăiat tresare iepurește.

Lăstunii dorului, cu fâlfâiri domoale,
– Lumina mea – pe umeri ți se-adună.
Minune, săruta-ți-aș glezna moale
și pleoapa mirosindă a căpșună.

În noaptea rea de fier și de pucioasă,
pe visul meu ca raiul te plecași...
Te văd pierdută, alba mea mireasă,
în foișorul sur din Făgăraș.

Răvașul ăsta, ciuruit de stele,
ți-l mân, la miez de noapte, printr-o slugă.
În zori, va curge moartea pe prăsele
și mlaștinile iar or să ne sugă.

De mi s-o împle-n ăst prăpăd veleatul,
sângele meu va clocoti de tine.
Dragostea mea, aurul meu, – oftatul
din urmă va fi cântec pentru tine.

Când mâinile s-or stinge a sfâșiere,
vor pipăi tulpina umbrei tale
și, încleștând, vedenia subțire,
pe coasta stângă-o vor culca, sub zale.

Nu-ți fie teamă, nu, Lumină rară...
În nopți adânci, strigoiul meu zănatic,
mai galben decât toamnele de ceară,
plutind spre foișorul singuratic,

în recele-ți iatac o să răzbată
și-n triste mâini cețoase de nălucă
inima mea, în sânge, o să-ți aducă,
– cum ar aduce-o stea însângerată.