Sunt eu, anonimul cu ten transparent,
toți câinii de faimă, ce mușcă-mprejur,
pe mine mă lasă cu-același contur
și tristul surâs de pierdut inocent.

Trec mândru, cu părul ca flamura, sur,
prin mări de confetti, cu larma tangent,
aplaud întruna ca un abstinent
absinturi băltite pe raft de sejur.

Cad lauri pe frunți de soi grandilocvent,
purtându-și ecoul triumfului pur,
când spini de coroană mă-mbracă-n obscur,
plutesc în neştirea de sfânt aparent.

Spre bolţi se ridică nimicul cu şnur,
în slăvi, prosternaţii-s de rit eminent,
eu paşii mi-i duc înveliţi în ciment
şi-n piept port un plumb încasat prematur.

Mă zbat sub o cruce și urc neatent
pe dealuri pierdute, cu vârfu-n azur,
sub soare de taină, ca un abajur
ce-mi scutură nimbul de lustrul absent.

”Sic transit orice”, îmi tot zic și mă jur,
cu jarul din ochi tot mai stins, recurent,
orbit de același etern firmament,
să ard fantomatic și fără cusur,

să-mi bag în profunzii oracoli un cent
iar fără s-ascult ce-mi prevăd să-i înjur
și-n drumul de pradă, eu, lupul cel sur,
să fug ca un ultim vânat permanent.

Ci-n zori de cenușă, cu stele ca-n ciur
din cerul înalt în parcurs ascendent,
voi fi - cum o fi? - un minuscul fragment.
Dar azi, doar atât și-un adio-bonjur…

Sunt eu, anonimul cu ten transparent,
iar câinii de fală mă mușcă-mprejur...