Așa blând, înaintea omului
Trebuia să plece lumea.

Pe om nu-l separ de farsele demonilor,
Desfrânării sale i se spune cer,
Iluzia sa o declar creatoare,
Presupune o clipă de nemurire.

Viața îi e de-o apăsare imensă
Precum jos aripa acelei albine moarte
Pentru furnica ce o târăște.

De la ceea ce durează la ceea ce trece,
Dumnezeule, vis neclintit,
Fă să fie cu putință iar un compromis.

Ah! Reînseninează-i pe acești fii.

Fă omul să simtă din nou
Că e om, până a nu te înălța
Din nesfârșita suferință.

Fii măsura, fii taina.
Amor purificator,
Fă încă să fie scara izbăvirii
Carnea înșelătoare.

Aș vrea să te aud iar spunând
Că din tine în sfârșit înlăturate
Sufletele se vor uni
Și acolo sus vor întruchipa
Eterna umanitate,
Somnul tău fericit.




Traducere Nicoleta Dabija