Prinși de umeri, strânși în sine, vom visa apostolește
drumul vieții cum ne ține, bronzul erei cum iubește
orice pas trecut prin cruce, ca prin sita fandoselii,
de la mințile năuce la sclipiri de evanghelii,

de la limba nătăfleață la tăiș de lamă vie,
de la cei fără de față la fățoșii cu simbrie,
de la subpământ de floare la umflații din cimpoaie,
ce-n târâșuri or să zboare de la hulă la-ntre-oaie,

pân` ne-om dezumfla de-a dura, rătăcind oriunde,-n breze
derivate din natura firilor de colareze,
lăptărind prin chef de dramă și prin val de mămăligă
plânsa noaptelui de mamă dintre îngeri ce ne strigă.

Ci-apoi doar, pe calea-ntoarsă, dacă zorile se saltă,
vom fi lupi, cu fruntea arsă de la lună, laolaltă.