ascultă-mă până la ultima picătură de sânge
și stai să mă vezi până cobor de tot pe treptele din zare
eu nu pot merge decât singur
să-mi însușesc prerogativele depărtării,
este ca și uitarea
la un capăt de mare,
nu ți se pare absurd, pentru dumnezeu, să mai fie omul și umbra lui împreună
pe lumea cealalaltă
ori insula scufundându-se cu toată singurătatea ei în străfunduri înalte,
nu ar fi o risipă de neînțelesuri profunde,
cam ca atunci când trupul tău mă-ntreba,
- cât de mult,
până când,
până unde?