Moto: ”și paharul Tău este adăpându-mă” (Ps. 22,6)

E o arșiță-n tine, un leșin
o moale oboseală care te îndeamnă
să te culci în iarbă după ce ai cosit.
E ca o dorință rece pe dinăuntru.
Un gol în mijlocul pieptului
pe care îl vrei umplut nu cu carnea ta
ci cu a ei.
E ca niște brațe care te-ar înlănțui
dar nu le permite distanța.

Setea e ca o umbră pe care o vezi departe
și tu ești încă în plin soare arzând pe nisip,
ca visul unei fântâni în inima deșertului
când doare înăuntru.
E durerea sângelui când
nu mai are iarbă prin care să alunece
e ca o stea fără lumină, orbecăind.

Setea e foamea de aer a înăbușitului
e focul din mijlocul iernii,
un pinguin împingându-se cu burta pe zăpadă.
E peștele lung care înoată printre vareci.

Curtea mirosea a iarbă zdrobită
în munți se auzea durduind.
Ce sete mi-a fost! striga cosașul în ploaie,
fără o coastă.
O, da, setea e o catedrală gotică
când inima-i răpusă,
e o liturghie bizantină când afară e război.

Setea e să te porți cu fața deschisă în lume
când frica și ura pândește la următorul colț.
E iubirea care dacă știi că nu vine, vei muri.
Setea e atunci când strigi peste prăpăstii,
ecoul care vine-napoi de nicăieri.

E mireasma furtunii în luna lui cuptor,
e un greiere care așteaptă seara în vara încinsă.

De universul stă înclinat înspre tine, ți-e sete,
De soarta potrivinică se va ridica hidoasă la orizont
zgomotind,
tot da.
Refugiul găsit după ce-ai alergat prea mult
înspre-rotind.

Între apele de sus și cele de jos ne-am trezit noi doi,
bea-mă mai repede, îmi striga.
undeva la mijloc, un fel de insulă pierdută
axis mundi când apele roiesc împrejur.

Planeta setei abia a fost inventată
așteaptă noii și mirații ei doi exploratori.
În ochii ei, ca-n nori
ca-ntr-o peșteră ascunsă.

Setea din piept e giuvaer închis într-un turn
e doar a ta și face lumină.
Setea e subțire ca foița lichidă pe prund
nu e groasă ca mierea,
nu stă, ci este curgând.
Nu poți s-o uiți, că e parte din tine
nu poți s-o fugi, că e lipită de gând.
Setea e un înger visând.