Copacul nemuririi n-are toamne,
Enigme dorm în veci la rădăcină,
În oameni Frunza de mirare-i plină
Iar întrebarea spre un pisc de Ram ne.

În cugete-adevărul e-n ruină,
Pe unde s-alergăm spre Tine, Doamne,
Când rugăciunea-i trist, să ne condamne
Urcării existenței pe tulpină.

În ceas la foc de clipă, cel de paie
Trezind o larmă-n care timpuri tac
Din mine jumătatea ta ți-o taie...

Femeie,-n stihul veșted, fără leac
Mai toarnă-aeriforma ta văpaie
Că-n tot ce spun cu tine mă îmbrac...