i-am văzut pentru o clipă pe Bacovia, Minulescu
alergând cu o viteză fantastică
după Labiș
care alerga și el cu o viteză fantastică
după căprioara lui
în urma lor alerga de-acum
o gloată de daci viteji ai lui Decebal

Mihai Viteazul, Baba Novac
li se alăturaseră
urmărind împreună căprioara
cu o viteză atât de mare
încât la un moment dat
se transformaseră în lumină
în steaua lui Eminescu
pe care
azi o vedem și nu e

se ridicau din valuri sihaștrii
ca o coloană a infinitului pe ape
atrasă de înalt
împăcând cu lacrimile sufletului lor
și tină și lumină

apoi au început să răsară din trunchiul acesta
ca o coroană de rugăciuni
cu mâinile crengi, ochii văzduh, inima și genunchiul plecat
toți monștrii sacri ai acestui neam

țâșneau ca niște izvoare
udând trupurile noastre secate
sterpe de iubire încât
despărțiserăm cu ele apele de ape

vom mai rămâne o vreme
suspendați între cer și pământ
până vom fi parte din trupul acestui pom plin de viață și de cunoaștere

cu rădăcinile bine înfipte în norii pufoși ca niște șomoioace de vată înveliți în cerul ca un staniol
respirăm ploaia ce urcă
agățându-se prin noi de valuri
cerul va fi adâncul nostru
marea, înaltul ei

seara
ne vom face cuib în gândul mamei
adormind ca o rugăciune pe buzele ei
până atunci îl vom rupe în mâini, ca pe-o pâine
pe Nichita și pe toți ceilalți ca el