Dă-mi, te rog, puțin gem de caise și șapte sate
toată roua o să se topească de la tălpile tale nude
pâinea e cea
mai sigură variantă de supraviețuire
numai pisicile și spiriduși de-ai Leei tale primesc lapte astăzi
prin casă
pe covorul de ierburi
se mai mișcă o frunză
prin stelele brumei se plimbă câte-o flacără și aprinde
e despre aprindere și despre lumină
asta fac stelele
și călcâiul tău s-a aprins
numai să aprinzi cu el frunza care nu te-a trădat
mai ales începuturi
ca și cum ar porni o corabie nouă, tăindu-și loc până în marea îndepărtată, adu-ți aminte,
explică,
De ce, poate, trebuie ca femeia aceasta să iasă prin pădure
îngeri mici
să nu ducă zvonul
nimic rău nu s-a întâmplat niciodată
în noapte, oricare femeie pășește încet, așezatu-s-au picioarele
Cristos și e doar învingerea din inima ei
mâna lui mare, așezată, de foarte departe, pe căpătâiul ei încununat frumos
stă deasupra ei ca un salut și o pază
pentru că femeia trebuie să străbată
ca oricare alta
pădurea
i se încleștează acu` tustrele degete pe scheletul de fier
lămpașul e călduț
în întuneric
și laptele verde al ciupercilor se depărtează de ea, femeia va ajunge la capăt,
dacă lumină
nu e
dacă lumină nu este, ci în întuneric
un lămpaș apucat pare ca un fel de mic schelet de copac
e spoit cu vopsea lipicioasă și neagră;
ia să stau de vorbă cu râul care dă pe dinafară cu pește...
barcă nu am,
nici plase să prind niscaiva pește, dar nici nu îmi trebuie...
picioarele ei desculțe vor călca, la răstimpuri, numai peste crengi uscate
și tâmpe
peste ghimpi de rugi și peste fructe moarte și putrezite
care nu ar cunoaște-o
insectele îi vor intra în carne
or să o piște păienjenii
iar ea, tot cu lămpașul în mâini și foarte singură în fiecare pas
poate de la colibă, să se audă un zvon,
poate din inimă i s-a desprins lumina
poate începuse mirosul de tulnic, de undeva, de unde se pornește colina
văd, însă, doar mâna cea mare
și nu mă mai sperii
e un fel de bine care mângâie fruntea mea
râsete se aud de foarte departe
e despre trupșoare liniștite și râsete
pruncii se mai joacă
cu niște prune uscate și nuci
înfig mânuțele lor în pâine
o așteaptă
i-a luminat cu pântecul ei
și cu viața în care era mult și, deja, fericită
înăuntru, este albul ei bărbat bun, sunt copiii ei și sunt florile roșii
lucitoare și fără zgârcenie
pănuși de porumb
de la căpătâiul patului și de lângă o sobă de fontă
unde încă mai fierb șapte litri de lapte
căci animalele au dat lapte
cineva o așteaptă încă pe Lea să se întoarcă
flori pe podele picioarele ei să le înmiresmeze
și stelele încă mai pâlpâie, dar foarte încet.
Ce să fie cu femeia aceasta, de fapt,
cu un aparat modern și cu ceasul, parcă local, al timpului
cum i se mișcă amândouă gleznele și picioarele
este Lea
este ea, Lea
ne imaginăm din viitor o femeie prin pădure
poate femeia există încă
este cu noi
poate satul din care a plecat este tras mai înainte
de aparatele noastre
poate îi știm câinii și peștele
satul
ca un car deosebit tras de niște boi dispăruți cu pielea violet
oamenii aveau în trecut
doar vise violet
pădurile erau mov
copacii erau ca niște prune uscate
tăcuți
își înfloreau dispariția și toate visele
ce e cu ea, de fapt
prinde cu lentoare un lămpaș și doar copacii sclipesc
visele ei
încet e cuvântul de la început de infinit și de la sfârșit
odată or să sclipească toate pădurile
o să fie un cer de pădure o pădure a stelelor visate
numai visate
așa își spunea
pământul adică Terra e doar pământ grunjos și Pădurea e un fel de Terra de pădure
mergeam și nu știam cine era cu mine și pe lângă mine
poate doar pădurea
și copacii sclipind.