E frig în jur, e numai lună plină,
E clară, impecabilă, senină.
Străluce în albastru-bleumarin,
Un astru devorat de-un zeu divin.

Sub ea, pe-o stâncă, printre ape,
Un înger pustiit îi stă aproape.
Privind-o cum semeață se impune,
El cade la pământ și se supune.

Cu mâinile-și acoperă el fața
Să își ascundă de stăpân-albeața.
Muțește se cufundă în suspine
Și plânsu-n el pe înfundate ține.

Nu-și poate spune oful către zare,
Căci luna lui i-ar fi necruțătoare.
Doar își mai șterge câte-un pic obrazul
De o privește, înălțând grumazul.

De sus, ea se preface că nu-l vede
Și câte-o rază-ntinde să-l posede.
Îl mângâie pe creștetu-i sinistru
Ca un pedant, meticulos magistru.

Dar îngeru-ngenuche cu durere
De parcă ei iertare el i-ar cere.
Nu știe pentru ce, dar se desface
Și aripile lunii dă să îl înșface.

El își predă reginei sale trupul
Să îl înalțe cât o fi văzduhul.
Să-l ia cu ea, să-l ducă către soare
Chiar de e înger rău, să-l împresoare.

Măiestra lună-i știe lui dorința
Și într-o clipă-i curmă suferința.
În apele adânci din neagra mare
C-o rază îl aruncă să-l doboare.

Îngerul cade între valuri rece
Și duhu-n el începe să se-nece.
Închide ochii doar cu o suflare
Și se predă la lună să-l omoare.

E cald în jur...e soare, strălumină,
Pe-un țărm stingher lucește o lumină.
Un trup de înger zace-n depărtare,
De mare îmbrăcat și sărutat de soare.

Pe chipu-i străluște, cald, surâsul,
Cu părul lui bălai îmbrățișeaz-apusul.
Scânteia lunii o are-n a lui pleoape
Și-o-mprăștie în jur tot răul să îngroape.