Îmi lipsește un mileniu cu nonsensuri din trecut
și un alt mileniu decent din viitor, pentru a fi perfect civilizat și genial precum visasem, ori măcar împăcat cu mine însumi dar și cu voi toți, cei botezați cu același sânge nobil geto-dacic care-mi clocotește tihnit sub ie...
Totuși, nu m-a văzut nimeni înmânând buchete de flori ocupanților mărșăluind încruntați ca eliberatori pe sfințenia pământului nostru ori fluturându-le steagul unicolor în dreapta și-n stânga cu amiciție falsă,
în timp ce drapelul nostru îndoliat zăcea aruncat prin șanțuri...
Astăzi realizez că de abia mai pot să stau drept, iertând și uitând prea ușor cam multe din trecut, bune și rele
din răstimpurile vechi...
Eu, ca și voi, treptat-treptat, m-am adaptat răului, blestemându-l, râzând de el, făcând haz de necaz
ori plângându-mi de milă, continuând însă
ca să fiu blând și cumințel ca un miel naiv
care se miră de măreția și frumusețea abatorului modern și luxos care i-a fost construit special pentru el, unde a fost adus cu intențiile culinare cele mai nobile...
M-am adaptat cam prea repejor situației
până ce mi s-a părut normal să fie așa, aproape necesar,
precum un vaccin al supraviețuirii.
Înjurați-mă, condamnați-mă! Am fost cuminte, rareori recalcitrant și ălor mari le-a plăcut mult supunerea mea !
În fond, n-am jefuit pe nimeni și nu mi-am atact nici vecinii, ba chiar tăceam prea mult când îmi zmulgeau din mână cu forța strictul necesar deși ei aveau totul. Ce puteam să fac? - îmi spuneam eu cu prea multă ușurință, deși aș fi putut multe, multe... Civilizația străbunilor mei îmi cerea politicos să rămân cumsecade, deși recunosc că am protestat mai mult în gând, iar uneori chiar am urlat turbat în mine.
Totuși, n-am biruit, însă am supraviețuit încurajâdu-mă cu vechea înțelepciune din moși-strămoși:
„apa trece, pietrele rămân!..”
Păi da, de rămas rămân, numai că se freacă
și se macină între ele sub puterea valurilor până se fac nisip!

Nu, niciodată nu m-am agățat de brațele crucilor sfinte,
nici de crengile drepte, solide și mândre ale stejarilor a căror frunză verde o tot cântam cu jale peste tot: „Frunză verde, frunză verde...” de plângeau râurile și munții...
Nu m-am agățat nici de razele Lunii , nici de ale Soarelui
la răsărit, ci numai de razele lui fascinante de la apus, înlăcrimând de fiecare dată când dispărea după îndepărtările vestice, urmărindu-l cu gândul și jinduind să fim și noi acolo liberi alături de el...
Am adoptat mai totdeauna o mioritică resemnare pașnică, mistică și romantică, precum nevinovatul ciobănel moldovan, cu cavalul în gură, fluierând când vesela „Ciocârlie”, când doine de jale și de tristeți adânci, crezând că, supus soartei, îi stă mai bine când spune: „Și de-o fi să mor în câmp de mohor,/ Să le spui curat că m-am însurat cu-o mândră crăiasă,/ A lumii mireasă...” Ce să învăț de aici?

Simt că am 2000 de ani, dar nu cu toate lecțiile făcute, trebuind să repet că uitasem mileniul geto-dacic,
când sub steagul lupului urlând în luptele vitejești ale lui Decebal, făcuse ca Roma să se cutremure. Da, am uitat!
Am uitat, iar acum aniversăm două milenii de modestie adormită, cântând cu voce falsă: „Deșteaptă-te, române!” peste toate văile pustii și munții dezgoliți, iar ecoul ne răspunde cu simțul umorului: „...române... rămâne... mâne... mâne... mâine...”

Da, însă eu, cu instinct ancestral greu de potolit, continui să le spun tuturor: Am 2000 de ani și-s mândru cu ei, simțind că-s cel mai tânăr din lume, cel mai cel...
Dar cui îi pasă? Așteptam momentul să-i conving.
De aceea, când porțile sigilate ale Plaiului Mioritic au fost deschise forțat,
am plecat peste tot prin lume să-i ajut (și să mă ajut)
neuitând să le amintesc cu vechea mea mândrie:
Am două milenii de existență și voi depăși cu bine și Mileniul al treilea...
Știți cine sunt eu, cel care provin din cuibul de aur cel mai civilizat al omenirii? Ați priceput?
Dar străinii s-au oprit o clipă din conflictele lor interne în creștere și ridicând mirați din umeri, mi-au răspuns râzând:
- Shut up, man! Who are you? I don't understand you!
- Je ne te comprends pas!
- Ich verstehe Sie nicht !
- No ti capisco!
- Yo no te entiendo !
- Eu não estou entendo você !
Iar eu, trăind ca o slugă între ei și învățându-le precum evreii toate limbile lor, le-am răspuns cu nealterata-mi mândrie:
- Pentru mine voi toți sunteți Neica Nimeni și nici eu nu vă cunosc, dar e foarte aproape și vremea mea și o să vă arat cine sunt eu și neamul meu! Căci o să mă reîntorc în „Grădina Maicii Domnului”, fiind convins că, de fapt, aici a ales Dumnezeu locul să o pună de începutul omenirii... Veți muri și veți vedea cine suntem noi...
Dar unul din străini mi-a răspuns în românește:
- Ești ironic! Glumești?
- Nu, nu glumesc. Vezi că se poate? Că vorbești bine ! Atunci, haide! Puneți mână de la mână și cultură lângă cultură de învățați toți românește, limba viitorului omenirii. M-ați auzit? Nu întârziați ! Vă salut respectuos, valabil acum și peste toate secolele ! Hai, pa!
Eu și toți cei optimiști ca mine.


Glen Ellyn City, 30 oct. 2020 - ziua de Halloween.