Undeva într-un colț al lumii, sufletul meu tânjește după dragoste ca după soarele lui, ca atunci când te trezești dimineța și lumina se stinge mai departe de inima ta. Recunoști conturul draperiilor sorbind praful. Ai putea atârna de norii diluați în ferestrele înghețate, reci și de nepătruns.
Dar nu-i decât o amăgire visul cules după ce ai atins zăpada iar pielea ta n-a găsit nevăzutul. Aerul îți inundă plămânii, tu nici măcar nu realizezi cât efort îi trebuie trupului tău să se trezească. Ca o viață nouă după moartea cea veche.
Îți începi rugăciunea așa: “Doamne îți mulțumesc că m-ai trezit astăzi”.
Gustul de ieri dispare. Buze fierbinți, umede deschid fereastra către o altă zi. Apoi lumina se amestecă încet cu părul tău încât nu mai știi să le separi.
Trăiesc la suprafață, iar înlăuntrul meu trăiesc mai puternic. Timpul îmi cade ca o rochie întunecată. Întreg și risipit, pe alocuri ceva viu și halucinant. Într-o noapte ca aceasta, lumea s-a ascuns definitiv.
Dragostea îmi este ca o singurătate cu mâini calde, ca atunci
când privești fotografii, îi vezi pe cei ce nu mai sunt, te doare, dar măcar poți să atingi fericirea de alătădată. Că atunci când ai iubit, ai întins sufletul tău pe o aripă și zborul te-a dus mai sus decât puteai să vezi.

Un sărut în care îți vine să țipi, să-i spui vieții să nu se dezlipească vreodată de cel ce-l iubești, dar undeva înlăuntrul tău păstrezi gândul că tot ceea ce se sfârșește nu poate fi decât frumos.