pe crucea cuvântului cuie de stih mi-s bătute-n hârtie,
cuiele sunt mai vechi și astăzi scriu în rugina lor
înroșind penița ca de un sânge, aproape ca la o flacără
scriu roșu de atâta tristețe de-albastru

inelul de nuntă de pe degetul morții îl scot
să mai am zile de purtat cuvinte,
purtându-l pe degetul de scrib
de naștere să fie inelul acela

la statuie era deja cuvânt
statuia era o cruce
rămâneam acolo să mă prăbușesc în mântuire
zidind în marmură propriul chip și propria asemănare,
siamez bustului poeziei

minuscul poet, literele mele se adună în stihuri
de cuie vechi pe o cruce
din lemn ce nu putrezește
chiar dacă adevărului meu viforul muzelor e doar o adiere
și des mi-e-n combustie nimicul pe un foc de-ntuneric

scriu roșu, roșu de mânia albului
cerneala mi-e rugină topită peste infinitul acela
infinite forme poți lua în hârtie, mânioasă acolo
că arzi fără fum, de-nălțat

când vine vorba de iubire tu ești în șa de orizont
nu știu ce Doamne iartă-mă cauți călare pe distanțe
când aici am făcut focul dimineață și e cald,
aproape caniculă, în sobă ard literele mele de ieri
unde am fotografiat cu slovă pe tine
de vei veni să nu mă săruți, te voi mușca de limbă
să nu mai ai pe gură halena palavrei

&

toate câte le-am scris aici
au mentori ce și-au cheltuit mințile și au sărăcit cu duhul,
în fotografia clipei cuielor de pe cruce