tu ești o primăvară-ntreagă iar eu ne-nțelept
că te urmez asemenea unei astenii,
frumoasă ești, că mi-e ciudă când te văd,
stând sculptată sub peregrinări de uluire
și mi-e ciudă de-mi crapă toate pietrele lăuntrului
ca la o iarnă,
îmi e totuna de ridici a îmbufnare buza către sărutul nevegheat ființă,
purces către tine, propriu-mi blestem de a fi cu amorul mi-l sfârteci
clădind din bucățelele opace sunet de robie, călușul veșniciei, nelumină carnală
pe când tu ești doar un abur moale
iar eu firicelul galeș de apă ce l-am născut condensându-te

din trup de floare tu îi ești parfumul,
nevoia de a te simți carnată în patrul criptic al odăii
e mărul dintre noi ca o punte de răsfăț aruncată
și-ți miroase pielea albă a cuvânt

peste inimile noastre de gingașă asemănare
cenușa mi se-mpietri a pasăre în purpuriu
apoi cântam pe guri de înțeles,
cât despre lacrimile tale mă priveau temătoare
în nuditatea serii, matineu carnal al simțurilor noastre
și nu prea știu de tine dar eu simt atunci
răvășirea moralității, lăsând-o până și fără îmbrăcăminți animalice

nu regret dăruindu-ți retina să-ți fie așezământul de răgaz al trupului
sub adierea propriei-mi priviri mlădios rupându-mi exaltarea de profan
oferindu-ți-o troc de dumnezeire,
îți serbez dibăcia de a mă uimi
și ești sărbătoare printre frunzele înverzite în brâu
nud mi-e ochiul, prin ochi te cuprind hoțește

din sărutul tău am înțeles de ce pământul iubește mai mult luna decât soarele
și glasul tunetului galben sărută spinul roșu sub aripa vântului
cu două brațe transpirând dorință în sinuosul itinerar al cărnii
tu ești o primăvară-ntreagă și eu sunt astenia ta
să-ți strâng buza-n brațe sub revănul cer a spera
visare cu brațe pe sânul luminii

prin ușa deschisă intră parfum de păcat, o rană trează e lumea
și tu tot în floare te îmbraci de parcă
nuditatea ta face implozii de infern
și îți strig, din celălalt capăt al odăii,
să arunci dracului demonii
ce mi-i servești la cafea