Mă ia vântul prin surprindere
șoptindu-ți numele!
Și cuvântului îi e dor de tine,
te vrea în vârful peniței,
dantelându-i fericirea,
iar umbra mea bezmetică zboară,
neștiind încotro să te caute.
Se sfarmă lumina în mii de fărâme,
ecoul se stinge-ntre file,
numele-ți încurcat în tăcere mai zboară...
fluture de vis,
destrămând linia subțire a vieții!
Ți-l urlă furtuna în larg
și frunză ți-l saltă în hohot,
dar eu în licoare îl sorb
însetată de aspra-i povară.
Cum să îndur această așteptare nebună?
Îmbătrânesc asemeni ploii
care-și rumegă uscăciunea
și în cuvintele care nu-și află rostul!
Numele tău e în toate!
În clipe angelice sfărâmate de moarte,
în cântul unui greier
rătăcind bezmetic în noapte,
chiar și-n vagabondul
care-și trage opiul din pungă
... a moarte!
Doar eu te mai strig
și-o lume întreagă mă-ngână,
privind spre pământul
din care iese sufletul,
într-o vâltoare nebună!
Nu știu!
E ziuă ori seară,
cine ne strigă întregindune-n doi?
E visul meu doar un fum de țigară,
șoaptă străină pe buzele moi?