De te-ai acoperit de moarte prin fapta mâinii neșovăitoare,
de voia ta a fost să refuzi toate diminețile lumii,
în zadar te cheamă toate cuvintele respinse,
hărăzite neputinței și înfrângerii.

Nu ne rămâne atunci
decât să dezvăluim rușinea trandafirilor ce n-au știut
să te păstreze,
disprețul zilei ce-a îngăduit focul de armă și sfârșitul.

Ce-ar putea spune glasul nostru
la fapta consfințită de prăbușire, lacrimă și lespede?
Dar sunt atâtea lucruri delicate pe care nici o moarte nu le
împuținează:
veștile intime, nedescifrate, aduse de efluviile muzicii,
patria ce se pogoară peste smochin și havuz,
atracția iubirii, care ne întemeiază.

Mă gândesc la ele și cred, prieten tainic,
că pesemne sfârșitul ni-l aflăm potrivit dorințelor noastre;
ție ți-a fost dată o moarte cu clopote, fragedă și grațioasă,
soră cu scrisul tău frumos de elev silitor,
și ai fi vrut să nu-i dai prea multă importanță, ca într-un vis.

Dacă toate astea sunt adevărate și, când ne părăsește timpul,
rămânem cu nădejdea veșniciei și pofta de viață,
atunci moartea ta e ușoară,
precum versurile în care ne aștepți mereu,
atunci nu-ți va fi întinat sălașul
de prieteniile pe care le cheamă.


traducere - Andrei Ionescu