dar stai, pur și simplu aici, să te îmbrățișez și apoi poți pleca
i-am spus fratelui meu
i-am simțit bătăile inimii, nerăbdătoare să zboare cu avionul pentru prima dată
parfumul, gândurile și copilăria,
apoi a plecat și eu urma să îmi amintesc toată viața de acea îmbrățișare
acei ochi gri și acel păr șaten și drept
tuns în fiecare săptămână de mine
dar acesta a fost doar un vis, ce constat că se repetă de câțiva ani
în realitate el a pornit nervos de-acasă, fără rămas bun
am vorbit puțin cu el la telefon după ce a ajuns în maroc,
țara portocalilor
când unicul meu frate, mai mic cu șase ani decât mine
la vârsta majoratului a ajuns la destinația de pe urmă
în pământul din marrakech
nici o jucărie nu se mai împarte la doi nici o prăjitură, nici un plan copilăresc, nici o haină sau vreun merit
aproape că refuz tot ce știam că facem împreună
i le-aș fi dat fratelui meu, care s-a dus precum somonii împotriva valului
sfârșind drumul în amonte
pe un alt continent


măcar salutul de rămas bun să-l fi primit,
stai aici, îi spun în vis și-l trag din anul 1998, înapoi de mână,
în multe vise, apoi mi se pare că-l văd urcând într-un taxi
trecând strada, cu geaca lui neagră de piele
ori trăgând o draperie la o fereastră, seara
când mă plimb fără țintă
prin oraș


trebuia să rămâi acasă cu dorul de zbor neîmplinit
să te fi legat de masă, calorifer, balustradă
și să nu ajungi niciodată în marrakech
să nu guști portocalele de pe marginile străzilor
și să-mi spui că sunt rele,
amărui

ai fi avut patruzeci de ani acum
iar eu aș fi fost cu un vis repetitor și un dor în minus
așa,
trebuie să trăiesc toată viața cu gândul acesta
rămasă acasă, neîmbrățișată
să te caut în toți tinerii de optâsprăzece ani
fără să mai pot să-mi găsesc unicul frate

ne mai întâlnim foarte rar în vise
îi spun stai aici, să te îmbrățișez dar nu apuc să o fac, fiindcă se face noapte
și atunci îmi amintesc cum halucinant

fratele meu e acolo, aproape de tata, ce, inexplicabil doarme și el
sub flori de portocal