Pământul e-n clocot, arde, doar în iad e veselie,
Salvatorii se sufocă de la masca pe figură,
Pădurea-i la ATI, intubată, grijulie
Că nu poate să mai nască din tăciune, fum și zgură…

Sfinții suspendați în doliul unor văduve sărmane,
Trag de lanțurile grele atârnate la picioare,
Vor să intre în icoane pentru rugile umane,
C-au căzut din rama sacră văzând cazna muritoare.

Cu o pipă-n colțul gurii, dracul pufăi durere,
Hohotește fierbând smoală prin dezordinea creată,
Răstoarnă, înghesuiește, suflete fără putere,
Și aruncă viruși, molimi, peste lumea derutată.

Limbi de flăcări ucigașe, flămângioase,-n ton cu vântul,
Fac pe Terra cuib la diavoli, dominând întreg pământul…