Am auzit un scâncet și m-am uitat
era prostul care udă florile
bolborosind: „Nu, zău!...”
„Nu, zău!...” – spunea omul „Nu, zău!...”
– răspundea vântul.
Ce dacă sunt muște!

Așa mi se păruse mie, că-i scâncet. Era
un bizar soi de dialog și de cântec
– o!cu totul din afara civilizației,
un soi de bocet al singurătății...
Cine știe ce viață.

Apa vâjâia mai zgomotos
decât hârâiau difuzoarele
decât gârâiau difuzoarele
și din când în când
omul se scărpina în c...

Florile însă (lor nu le era rușine)
plezneau de umezeală și de veșnicie. Și-l priveau
ca pe vântul ce șchioapătă, ca pe
o gâlceavă a norului
cu coropișnițele.