Sub ramuri ce trosnesc scheletic, într-o îmbrățișare dulce,
Trec doi iubiți, nebuni de drag, ce văd prin toamna sfâșiată,
Beteală presărată-n susur, când pleacă frunza să se culce,
Și mă găsesc în timpul lor, în amitiri refugiată.

Un vânt mi-a jefuit copacii lăsându-i desfrunziți în turmă,
Și parcă gem, și parcă plâng, în zborul ca o letargie,
Când ploi mărunte le apasă să nu rămână nicio urmă,
Și parcă toate-s fără sens când frigul rupe din magie.

Mă uit la umbra-mi revărsată când pasul trage către casă,
Și-n pragul părăsit de-o vreme, mai simt un iz adulterin,
Distant, și vinovat, și cinic…și-n toamna veștedă nu-mi pasă
Că letargia mă-nsoțește sub veșnic strai de pelerin.

Trec doi iubiți, nebuni de drag, călcând o frunză-ncovoiată,
Și mă găsesc în timpul lor, în amintiri refugiată.