își purta singurătatea
ca pe o haină
îmbrăcată duminica la biserică,
sfinții se așezau în poala sa
ca niște prunci să li se depene povești,
ea torcea fuiorul cuvintelor în care
se împleteau crâmpeie din copilărie,
din tinerețea consumată ca un pachet de țigări într-o gară
așteptând, țesătură aspră ce se alcătuia o prindea
ca și cum s-ar fi scufundat în ea
sfinții se relaxau la pieptul ei,
aceștia în ascultare păreau că împlinesc porunci divine
cu atâta ușurință încât lumina
cobora firesc în icoane,
ele prindeau viață, încălzeau trupul uscat de lacrimi
ce purta singurătatea pe umeri.