N-o să țin o pledoarie când sfârșitul toamnei geme,
A intrat în metastaze și n-am leac, nici stratageme
Ca să o rețin domoală, doar să fie lângă mine,
Cum a fost întodeauna când mi-a fost și rău, și bine.

Și a plâns cu ploi de lacrimi și cu ceață alburită,
Și s-a tânguit prin vântul ce-a lăsat-o dezgolită,
Eu, în muta-ncremenire, n-am știut să-mbrac pustiul,
N-am știut s-adun frunzișul, să-i păstrez nuanța, viul…

Strânge-mă în brațe, toamnă, și de nu mai ai frunziș
Nu mă tem de ramuri goale, nu mă voi uita pieziș
Că îmbrățișarea-ți aspră m-a răni, și nu voit,
Să îți spun ”La revedere!”, să revii c-un alt croit.