Cărau comori săpate sub lună și-n secret.
Urcaseră prea lesne în pisc de zaiafet.
Purtau trufașe tuiuri pe creștetul zălud
Și noile blazoane cu încă smalțul crud.

Dădeau porunci cu lene și n-auzeau nimic,
Dar se-auzea în vale o fierbere grăbită
De fier și os și piatră, de scrâșnete de cric,
De nesfârșită muncă, de lume ce se-agită.

În deșucheate dansuri, acest sobor dospea
Ca-n buba unei alte, răsăritene Rome.
Și fluturau lungi valuri în aer, de tafta,
Urzite-n vin, bătute în galeșe arome.

Când, rezemat de cârjă și-n galben îmbrăcat,
Un personaj coleric și straniu se arată -
Zbârcită foarte fața, ori roasă de vărsat,
Iar la piciorul teafăr copita despicată.

- "Nu voi m-ați scos pe mine dintr-al fiolei miez
(Ce voce neplăcută! Ca scrâșnetul țâțânii!),
Nu mi-ați făcut vreun bine, dar vreau să vă distrez -
Vă scot acoperișul căpățânii.

Să-ncep cu-acel ce-n ceată e cel mai și mai și,
Cel cu figura-n aur și lene parcă unsă.
I-am ridicat capacul. Puteți acum privi
Monumentala lume dintr-insul, ce-i ascunsă."

Săriră toți să vadă: privirile năuce
Ținându-și uluirea și-o miorlăiau nebunii,
Cum mâțele din deltă se-aruncă să apuce
Mâncarea lepădată pe creștetul vreunei.

Și ce-au văzut! O grotă cât un imperiu sur,
Plăci de grafit, și-n tristă-mpletire reciprocă,
Contururi tandre, umbre de foi și de velur,
Desene pure, toate strivite-acolo-n rocă,

Întruchipând figura de-adolescent tăcut
Cu întrebare-n frunte și-n inimă cu milă,
Mlădiță de departe ce, arbor, n-a crescut,
Ci prăbușită-n straturi s-a împietrit, fosilă.

Se ridicau deasupra coloși de sulf în bolți
Ivind tăioase cercuri și limbi de iatagane,
Pereții înăuntru se ariceau cu colți,
Nemișcătoare curbe și unghiuri lungi și stranii.

Și niste țevi sucite, ca niste vene, poate,
Se-ncolăceau pe colții aceștia să se suie,
Lăsând în străvezimea lor verde să înoate,
În loc de sânge,-o apă subțire și gălbuie.

Din când în când afară mai iese clănțănind
Și-apoi între jivine-n adânc din nou revine,
De răutate slabă, cu colți ce se desprind,
Cățeaua lașă-a dragostei de sine.

Iar golful ca-ntr-o scoică definitiv suna,
Pe când pe pardoseala pe care pare-a geme
Strivit adolescentul, își mișcă unda rea
Fosforice reptile împreunate-n gheme.

Poate-au fost geamuri, poate timpane spre afară
Și pătrundeau prin ele orașe ori poieni.
Dar plumbul din vitraiuri lățit, le astupară;
Timpanele strâmbate sunt grele de licheni.

Și evident, nu grindini, nici trăsnet a ucis
Această lume; frântă, ea singură căzuse,
De prea puțină vlagă, prea mult văzduh închis,
De-un dor de parvenire zvâcnită, ca de tuse.

Pe clădăria spartă un craniu se preface
Cu dinadinsul proaspăt, cu dinadinsul bun,
Ca-n putredele târguri când târfele sărace
În zi de sărbătoare au miros de săpun.
...
Rânjește dracul galben și iar întinde gheara
Să mai desfacă-un creștet. Mesenii, pământii,
Cu palmele pe creștet se clatină cum vara
Ciulinii în furtună se clatină hazlii.

Iar dracul schiop rânjește mai trist și ca un sfredel
Rotindu-se-n pământuri s-a dus, și scârțăi.
Prietene, el știe atât de multe! Crede-l
De-o fi să-l întâlnești și-ți va vorbi.

Mesenii? Se frecară la ochi, priviră-n gol
Cu linii noi tăiate pe palida lor mască.
Și-au zis c-un vis fusese, sporit de alcool,
Și n-a avut curajul nici unul să-l rostească.

Dar cheful se spărsese și fară de zăbavă
S-au despărțit cu fața posomorâtă, gravă,
Când îngroziți văzură în dunga unui nor
Cum dracul schiop și galben sălta într-un picior.