Nu mai am cuvinte blânde îndeajuns pentru o mamă,
Când pășind printre morminte, cu suspin, doliu-n năframă,
Ea își caută copilul așezat în locul care
A găsit odihna lină... Plânge pân* la sufocare...

Ce să-i spun când vidul sună într-o inimă zdrobită,
Vlăguită de putere, de durere biciuită...
E nedrept, e crud când mama își îngroapă puiul dulce,
Ar fi stabilit și-un troc, ea, acolo, să se culce...

Nu știu ce să spun...silaba a rămas ca suspendată
La atâta urgisire, nedreptate degradată.
Sfâșierea-i și mai cruntă când copilu-i și părinte,
Pui desprins de raiul-mama...și-o strigă cu rugăminte.

E târziu să ceri iertare, să mai faci promisiune,
Când o floare se desface în altă dimensiune.
Dacă veți păși pe roua care licăre prin drame,
Să știți că sunt lacrimi calde, lacrimi din dureri de mame...