Când ai plecat de lângă mine, toate florile câmpului s-au pălit;
nori de tristețe au întunecat deodată zările.
Mi-au dispărut dureos din minte ochii tăi de primăvară
și nici n-am putut crede că setea mi-ai stins-o c-un izvor de sărutări...
Prin tine-am aflat cum pot fi răpit la ceruri
și cum tot pământul, pentru o clipă, poate deveni cer.
Dar, tot prin tine, știu că m-am întors amețit pe pământ,
descoperind că, de fapt, tu locuiseși de la început în fericirea mea
și-n palatele gândurilor mele clădite din armonii cosmice
care pot vindeca veșnic rănile universului...
Atunci când ai revenit, am simțit cum mă transformi în raze de soare
care te-au renăscut îmbrăcându-te în irizări văzute numai de mine
și de îngerii tăi pe care nici nu-i cunoști.
La apropierea ta, toate păsările din raiul luncilor au explodat de cântece
și toate unduirile verzi ale câmpului alergau grăbite spre tine
să-ți cuprindă fericite gleznele cu valuri de fiori și de flori policrome,
ce tremură sub stropii parfumați de rouă.
Martori ai acestor minuni mai greu de înțeles,
ochii mei se-mbată de mângâierile lor răsărite din neant,
dar apoi, încet, încet se-ntristează,
știind că toate sunt pieritoare...