Iată vine străbunica, cu un telefon mai vechi,
Și îl ceartă pe bunicul că e tare de urechi:
- Ai surzit de tot copile, te-ai tâmpit, ești o fosilă!
N-auzi soneria asta? Dac-ar trece vreo torpilă?!

- Orice gând ar avea Domnul, în privința mea, mămucă,
Eu primesc de bunăseamă, și așa mă simt pe ducă...
Nu mai am vrere, putere, mi-au scăzut simțuri, auz,
Și mă bombănești întruna că-s uituc, moale, confuz...

După un lătrat de câine amuțit de un pietroi,
Hop! apare străbunicul, roșcovan, robust, vioi.
Răsucește trei secunde patru fire din mustață,
Și răcnește la bunicul și îi spune verde-n față:

- Noi ne-am săturat de tine! Moșcăit, senil, mâncău,
Să-ți iei hainele în traistă și să pleci, de tăntălău!
Cu tine, de vine moartea, ne îndoapă șobolanii...
- Bun, tăicuțule, - suspină - mai aproape-ți sunt dușmanii...

La un semn, de-a latu-n frunte, îi apare o roșeață,
Că se adăpa din sânge muscărimea hărpăreață.
Da nu simte oropsitul...simte doar cuvântul dur,
Că îl scoase din ogradă, tac-su, cu un șut în...”jur”.

A plecat uitând bastonul, și mergând împleticit,
Nu mai știe cine este...suspină, s-a rătăcit.
Dacă îl vedeți pe stradă, ca orfan, spăimos, umil,
Cu memoria golită, e acest „bătrân-copil”...