arhitectura sufletului
schițez acest edificiu
și-l construiesc în fiecare zi
uneori se surpă dar
o iau de la capăt
care capăt
capătul dimineții agățat de
o cafea neagră care
aruncă priviri tenebroase din
ceașcă
angoase ținute la frigider să
nu se altereze
să nu se alterneze
alternativ privesc viața ca pe
o cafea
pe care o sorb să-mi alunge somnul
îl alungă cu pietre
îl lapidează
decapitată tristețea se prăbușește
nu se prăbușește în mine ci
lângă mine
lângă mine ești tu un
porumbel ciugulind firmiturile
privirii mele
te hrănești din
zburăm pe cerul roșu
ca o flacără care ne aprinde aripile
zburăm.