câteodată femeile izbucnesc în plâns
de parcă cineva le strivește ca pe molii între palme
lacrima lor curge blând și încet,
mai frumoasă decât ochii lor, decât roua sau diamantul,
încât ți-e teamă să o atingi, să o spulberi
nu plânge spunem noi, nu plânge,
căci femeia care plânge este ca o cetate asediată,
ca un pod incendiat care cade în ape

nu ați simțit niciodată că plângeți cu lacrimile altcuiva?
nu ați simțit niciodată că lacrimile vă străpung,
vă obosesc și vă îneacă? de parcă nu-s ale voastre

femeia de treizeci de ani știe că acelea nu sunt lacrimile ei,
că altcineva coboară în ochii ei și iese la lumină
de aceea ea stă vicleană ca dalila, așteptând să treacă urgia,
râde în sinea ei că noi o credem și ne este milă

lacrimile nu sunt copiii femeii, sunt doar feți-frumoși
rupți dintr-o stea