Când privesc pe tabla mesei cuțitul pe care l-ai uitat
După ce ai mâncat pâine,
Mă întreb dacă îmi pot tăia în felii viața
Cu tăișul frunzelor uscate?

Și pentru că simt că pot, cerului nopții,
Cum viței-de-vie îi sorb sângele
Până ce rămâne gol paharul din care mi te torn
Mereu nouă în inima mea, îi beau constelațiile.

Șervete de hârtie, sticle de plastic, laptop, mobilul,
Înconjurate de scaune ca de niște soldați,
Precum o patrie se orizontalizează.