ne privim îndelung din timpuri diferite
și nu înțelegem cum,
captivi in realitatea propriilor ficțiuni,
reușim să ne imaginăm unul celuilalt
chipul
cuvinte învelite în hârtie de ziar
își împrumută
literele mucegăite în smoala de tipar creionând o poveste
pe tarabele goale din piață,
dezgolite de sens
câteva gânduri abandonate printre proiecțiile
propriilor idei...
- la tine e toamnă?
dimineața primăverilor tale se oglindește în ochiul mort al timpul meu
suntem o pagină ruptă dintr-o carte veche cu miros de sărbătoare,
purtată de vântul ce mângâie printre crengile de măslin luna
- cât încă nu e prea târziu invadează-mi lumea! mi-ai spus...
ca o stea căzătoare
alunec dincolo de timp
plutesc
dar anotimpurile nu-și pot număra pașii
- nu, nu am aripi, îmi spuse îngerul
și da, vei fi aici atât cât să fi văzut
7 miliarde de stele
noaptea e putredă, trosnește sub zborul
îngerului plutitor
toaca o stinge în piuă
ar fi o minune să se crape de ziuă
pe dinlăuntrul cărții sala de spectacol este goală
actorii se mint că sunt altcineva în spatele cortinei
piesa nu a început
foile sunt albe
în afara coperților ei,
devin spectatori pe scena vieții
deși nu au învățat încă s-o joace
- vom ține minte replica până la final?
suntem actori principali rămași fără rol
ne mimăm unii altora viața
zilele toate-s la fel,
înlăuntrul cărții timpul este alb
pentru ca noi să-l putem scrie altfel
- nu există întrebări fără răspuns, mai spuse îngerul îndepărtându-se,
curând se vor ridica oameni îndeajuns de îndrăzneți a le rosti...
în urma noastră amintirile sufocate de tăcere
se sting ca o ultimă jertfă adusă iubirii
- dacă într-o zi am uita sensul cuvintelor
cum am numi uitarea?
dincolo de uitare se-nfiripă creația
în ea timpurile noastre se vor suprapune
și-atunci va trebui să ne jucăm din nou cartea