plantă crepusculară, văduvă de coapse
cum faci tu merele otrăvite să strălucească atît de bine iar eu privesc
cerul ca un orb, singur pe marginea întunericului
de parcă pe marginea prăpastiei, plantă crepusculară

cum faci de mă scufund ca un bebeluș în cristelniță
și fructele strălucitoare îmi iau viața și mi-o dau din nou
iar eu privesc cerul ca un orb dar acum văd stelele
văd și abisul dar știu în continuare că e profund crud
să ai singurătatea mea, să ai bunătate

să ai revărsări de inimă, să fii inundat de șoareci grozavi în sînge
care îți rod rațiunea să rămînă doar singurătatea și bunătatea
și cînd ei se hrănesc eu mă întorc cu fața spre cer
și văd stelele ca un orb, fiecare la locul ei, așa cum surprinzi
minotaurii în vise desculțe, profund crud ca un străin îngrozit
de voință, ca un somnambul speriat că nu se mai trezește

decît atunci cînd ajunge pe lună, mic și temător ca un copil
crescut în temnițele închinărilor, ca un orb sub frica furiei, ca un om
care poate minți profetul, propria viață, ca un văduv cu a sa naștere
uscat, secat, ca o baltă de pișat într-un gang, cu intoxicarea decorată
de un vis necruțător că senzualul meu n-a venit niciodată să te atingă
și eu doar m-am rătăcit în părul tău, nu tu erai talita cuni a mea

plantă crepusculară, tu ești binele bîntuit de un bine mai mare
de care nu am nevoie, o înșelătoare tragere la sorți
ca un orb văd întreg universul, îl văd și pe dumnezeu cum își pune
papucii lîngă pat și doarme și îmbrățișările sunt tot mai decolorate
și eu rătăcit de tine ca într-o pădure fictivă

eu știu, plantă crepusculară, ca un orb știu că fertilitatea strînge
ca funia, că păianjenii mei își desenează pînzele, că turta dulce
la care visez adăpostește toate fantomele, știu că te-ai deghizat
să nu te mai găsesc niciodată, pentru că dragostea vine din pîntec
și eu am crezut că stelele sunt sfîrcurile nopții.

sunt un menestrel al foamei, știu prea bine cînd oracolul este mințit.