aș fi vrut să pot spune
părinții mei au fost cei mai buni din lume
dar n-am luat iarba fiarelor să descui celula singurătății
prin mâna lor
am prins doar vântul cu plasa de fluturi
și-am îngropat inevitabil
râsul ignoranței în bordurile inimii

aș fi vrut să pot spune
părinții mei au fost cei mai frumoși din lume
dar ochii mei se-necau plutind în derivă între mine și ei
nici o iubire nu trimitea corăbii să mă salveze de acutele înstrăinări
nu-mi rămânea decât ghemuirea în cataracta nopții
de unde invocam cu ardoare somnul
ca pe un zeu vindecător

aș fi vrut să pot spune
părinții mei au fost cei mai puternici din lume
însă prea dureros simțeam că mama nu putea spune vreodată
„îndepărtează de la mine acest pahar”
că tata îmbrăca moartea cu dimineți crocante înainte de-a unge
pâinea mea cea de toate zilele

pe amintirile copilăriei
caleidoscopul vieții aș fi vrut să formeze alte imagini
eventual o aură de poveste în albastru-marin
grea ca o moarte să fărâme pecetea orbirii

în arenă toreador
a trebuit să cobor cu tauru-n gleznă să-mblânzesc toate furtunile
diademă de nove în cosițele zilei să-mi fie iertarea

corăbieri de lumină părinții mei urcă pe taină în ei
și încep să mă vadă