o durere cucerindu-te

ca un imperiu tăcut

o lumânare topindu-se-n palmă

până la ultima pâlpâire a dragostei

un tremur în ceața confuziei

în labirintul memoriei

în bezna fără fund a abisului

un suflet jucându-se

de-a leapșa cu umbra

o inimă alergând ca un tren fără gări

un trup strivit ca ultima floare

de plânsul incontrolabil al toamnei

o voce îndepărtându-se

luând cu ea vocea ta

un strigăt spânzurat de aripa păsării

o distanță insurmontabilă

privindu-te cu craterele sale lunare

o lacrimă ca un râu orb

ce-și caută marea

o oglindă ca o fântână

otrăvită de zâmbetul cel amar

un gol cât un cer fără stele

cât o casă părăsită de ziduri

cât un clopot părăsit de propria limbă

un copac noctambul

căutându-și prin vise

pierdutele frunze

o rădăcină mâhnită

o rădăcină de cenușă

o rădăcină de foc stins

de lacrima nevăzută a pământului

un soldat ce-și continuă lupta

pe frontul suferințelor sale

un poem, un nou poem gângurind

la atingerea gândului meu