trecutul nu mai avea suflet murise
mă întorsesem printre hiperbolele curentelor literare
uneori vorbeam pe mișcătoare dealuri cu umbrele zeilor
evadați în condiția umană ca spre o a îmblânzi nu spre o a face mai bună
venea toamna și plecau păsările călătoare o melancolie grea de floare de câmp
punea stăpânire pe lume tăcerea țipând ca din gură de șarpe de țipar electric
un poet mediteranean unul mai sudic pe cotropitoare epopei descălecând
aruncând în aer infinitul mic ținut în degetul mic
ce este aceasta
a întrebat buddha sakyamuni
mărite prinț
aceasta e clipa geometrică în singurătatea adevărată și cosmică
în care ne-ai lăsat de izbeliște
nu-i adevărat
bobul de miei care mă-ntruchipează și mă urmează pe metafizice dealuri
este tot ceea ce am înțeles din condiția umană exprimată uneori prin cuvinte
restul e tăcere ochii se închid ca și cum ai fi uitat de sine-ți copilandru sfâșiat
de friguri ars de focul etern al căutării de-atunci nu mai caut piatra filosofală
privește arborii crescuți direct din strămoși
morminte celeste
îi găsești în cărți nedigitale
anonimul e sinonim cu smerenia
reîncep să vorbească dealurile florile de câmp viața netrăită
fosilele de pe străzi compromisurile
aș fi vrut în această după-amiază să nu mai citești o elegie politică
să contempli natura lucrurilor prin ochii lui lucretius
și multe altele adică toate pentru care vei fi fost făcut