îmi ţin poemul în mine

la fel cum îmi ţin respiraţia

îl simt zbătându-se

lovindu-se de toţi pereţii

căutând o rană prin care să iasă

să devoreze liniştea şi albul

dar nu

rănile s-au închis

din nevoia mea de a fi cu altcineva

mai presus de cuvinte şi alte metafore

fără trup şi fără atingeri

ajunge cu iluziile

încerc să uit, încerc să ignor

poemul urlă, cuvintele sale înfometate

încep ca nişte fiare

să-şi înfigă colţii unele-ntr-altele

îşi sfâşie carnea neagră

îşi beau sângele

în inima mea este un cimitir de cuvinte

în ficat, în intestine, în creier

peste tot sunt cuvinte

hrănindu-se cu resturi de cuvinte

cu măduva silabelor

scuipând oasele vocalelor şi consoanelor

ultimul cuvânt îşi linge rănile

şi se aşază la pândă

foamea îi roade stomacul

începe să alerge de nebun după fantomele

altor cuvinte

prin ochiul stâng, prin ochiul drept

până la timpane, printre dinţi

ajunge pe vârful limbii

amar şi negru

îmi vine să-l scuip, dar ştiu...

acest cuvânt este sfârşitul

îl înghit, nu spun nimic nimănui