câteva tarlale se lăsaseră la un moment dat tulburate de ploaie

pe sub asimptotele amiezelor aduse la punctul de fierbere.

aburi groși se risipeau prevestind industrializarea agresivă,

marșuri tăioase răsunau live din tunele de cărtițe cu lanternă

pineală –laibach pentru fiarele nopții eterne – iar tu în toată

vremea asta te încăpățânai să conduci bine, cu șaijnouă, dar bine,

ca vântul și ca gândul, dar totuși defensiv, ca un shaolin prin

demența imperiului, dar totuși cu ninja semănați precum ciorile

răpuse de alămuri, pentru că așa știai tu să treci prin viață, pur și simplu,

ca sandu păsat, fără niciun popas,fără vreo pană care să îți pună

în valoare cvadricepsul femural sau minunatul tău gluteus maximus,

fără vreun derapaj în șanțul dincolo de care te așteptam de o

viață, la măsuța rabatabilă care suportase pe rând ba bostani,

ba pepeni, ba struguri țâța caprei de la vecinul căruia îi

căzuse până la urmă una de la constanța cu fetiță minoră, necăjită

și dezamăgită la puterea a noua în amor, te așteptam de o viață, iar

acum mă situam deja pe malul celălalt ca să nu mai vrei să acvaplanezi

colac peste pupăză, îți păream departe și prea expus reumatismului

spontan, ca să te mai piardă cândva peisajul și să tragi târziu de volan.