sufletul de copil exultă
când ne batem cu bulgări de zăpadă
nu mai suntem noi
cei în fulgarine negre și cravate la gât
se sparg zidurile egoismului dintre noi
ca niște spaghete
lăsăm certurile în scara blocului
sau le atârnăm de streșini
copilul suprimă adultul depășit de emoții
reduce sensul vieții
la un bulgăre de zăpadă
în care ne regăsim liberi
în afara sentimentelor esențiale
copleșite de acest miracol fascinant
al iernii
e ceva neobișnuit să arunci cu un bulgăre
care se dezintegrează
la prima atingere
acoperind impulsul ancestral
al vânătorului
de a ucide
dar și satisfacția care-i succede
e atât de ușor să ne pierdem capetele
sentimentele
credințele
adunând într-un bulgăre
un pumn de lacrimi nemângâiate
ale cerului