Dacă noi ne iubim, atunci ninge amplu într-o portocală
Încet, încet, pe rând
Campând în nordul inimii mele

Un spațiu foarte gol, miroase nu știu cum înătruntru a coji întruchipând totul a sfera deplină, perfectă
Ca și cum, mâine, toate drumurile ar duce înspre o casă făcută din zăpadă
Așezată într-o portocală mereu goală pe dinăuntru
Să stăm, în ea
Să zac, cu tine, în ea
Căci te iubesc, mult
Laponia înspre nord, cum și tu ești, din nou, al meu nord
(de Marte)
Și zac înspre tine, ca spre o stea
Căci sunt înaltă, am pomeții înalți și prea vii roșietici
Sunt fericită, de fapt și de drept, căci te-am găsit
Bărbatul, de exemplu, nu seamănă cu o steluță de zăpadă, dar, în stele, se seamănă, cu mâini lungi și subțiri, rapița va fi bătucită cu colțul bocancului
Pentru soarele meu alb
Un trup alb
Trupul tău
În portocale, a nins, de doi ani, acum, și peste lume plâng ceasurile
Se dau înapoi, repede, pentru Crăciunuri duble și aspre
Ce înseamnă un Crăciun, ce îndeamnă, ani, în dubluri sau în triplu, dar te iubesc, începând de ieri
Deasupra, fulgii se împrăștie
Se rotesc, sute de mii de secunde au treabă, pe cap, atunci baleiază cumsecade

Și ne ninge, pe nas, în Crăciunuri mari, furibunde și triple
Ca un fel de glob de plastic, ascunzându-ne împreună cu o căsuță de pădure și o ciupercărie lângă
Cine să scuture? un copil, Gruia
Ciupercile se iau se smântânește tot frumos drumul și mergem, pe la vecini
Dă cu cizmulițele, în noi, apoi fuge
Visează, în zi, oamenii sunt ciudați, uneori, visează ciudat
Omul
Își ia în schimb papucii de cauciuc
Căci vine zăpada
Gruia
Chiar și în sat.
Ai văzut, pe stradă, copiii visând atunci tu ce spui
Acadele din flori, pentru copiii care visează, pe străzi
Căci el nu primește nimic, Moș Crăciun este numai un bătrân singuratic
Flori, nimic, se preumblă pe deasupra hornului încercând să intre exact la timp
Într-o singură zi și o singură noapte
Are barba culeasă dintr-o poveste, cu Clopoțel, cea verde, de ce să o alunge pe Clopoțel
Ne arată
Tu ești cadoul meu, iar eu sunt cadoul tău
Mâinile tale sunt codou pentru mâinile mele și să le cuprind, și, în tot, încerc
Mâinile tale mă caută, printre șanțuri deschise, prea late
Singurătăți se îneacă
Printre tot felul de mizerii de oameni care (ne) tot sunt
Sau în guri deschise de steluțe parfumate, care dau, în noi, cu sticluțe de parfum gros
Suntem înăuntru
Atunci,
Urlă la mine, cu lapte, pe ele, îngroșat, pe la colțuri și cu zmeii, de după zidurile de cărămidă
Setoase
Încete
În portocala noastră s-a făcut frig, ninge, în ea
E ninsoare
În ea, de-ți acoperă ghetele
Gruia
Să ne iubim cât de cât

Șosete de lână alb cu gri, groase, în carnea, din noi, și sensurile se pictează cu ”porumbelul albastru”
Nu l-am văzut niciodată, însă știu că există și că este perfect;

Plâng și râd, nu îmi scuturi, cumva, niște zăpadă
Peste geaca subțire
S-a făcut târziu, doar în pleoapă
Venus este între Pământ și Soare, și atunci Venus vine mai aproape de Pământ, curioasă.
Orele șaptesprezece fără șaisprezece
Nu e nimeni pe drum...