Îmi legãnam aşteptarea
la sân
într-un cuib stingher
troienit de flori de ger.
O strãfulgerare m-a trezit din torpoare.
O strãfulgerare de gând,
o strãfulgerare de vis,
o strãfulgerare de dor,
nu ştiu exact ce era.
Ştiu doar cã
alergai prin troiene cu un şoim pe umãr.
„Adãposteşte-mã în noaptea ta cu stele!”
strigai,
şi strigãtul tãu
a dezgheţat
lichenii sidefii de luminã
încremeniţi de la începutul Creaţiei
pe partea nevãzutã a Lunii.
„Deschide-mi o fereastrã
spre lumea ta de linişte ascunsã!”
mi-ai zis.
Şi te-am primit în ochii mei,
în timp ce îngeri selenari
îmi picurau pe gene
din luna dezgheţatã
şi îmblânzitã ca o cãprioarã.
De-atunci te oglindeşti
în ochii mei
şi-un şoim priveşte din retina mea
direct în soare.
Aşteptarea mea
şi întrebãrile mele fãrã rãspuns
s-au topit
într-o lacrimã ce mi-a înflorit
cuibul troienit de luminã.
Ne urmãm unul pe altul în vis,
iar drumul nostru e o legãnare
înspre înfrunzire.