Mi-aș dori să plouă până când tot universul ar fi inundat!

Să nu mai existe pași, aripi sau târșâiri cu care ființa
Să-și umble prin sine căutând un alt sine îndepărtat.

Să plouă până atunci când păduri din vârfuri de munți
Și stele din cer rostogolindu-i-se să îl umple cu
Lumini și vederi siderale de explozii solare.

Să plouă în ritmul bătăilor din inima mea
Vibrând ca un mine rostuit pe cale!

Să plouă până ce căutări vor fi inundate cu flăcări
În al căror miez se frământă, ca în sâmburi de fluturi,
Împodobite, împerecheate apusuri și largi răsărituri.

Crisalide vâslind în gol după esențe de nuduri.

Inima îmi este fântâna de unde ființa îmi bea
Întunericul ce o alcătuiește din stropii luminii
Cu nesfârșiri de raze mereu împodobind-o.

Aripa ei, asemenea acelora întinse în albul vâscos,
Regală, ca stropii de ploaie, zvâcnește lovind-o.