Îngerii, asemenea nouă, când privesc
Se uită în jur fiindcă sunt creați.

De ar trăi infinit ar fi vederi
Ale orbului de nedigerat.

Ființa lor nu este aripa născută din zbor
Și nici înălțarea din care cad, ci
Vederea întinsă ca devenirea
Luminii din adâncul înalt.

Umbra copacului surprinsă,
Precum un lințoliu peste trupul mort
Al privirii care se stinge spre a fi
Îngropată în sine și nu atinge,
Ci crește din corola frunzelor
Unde le poartă ca pe doliu.

Îngerii care îmi șoptesc aceste taine
Sunt orbi și muți și nenăscuți. Nu există.

Însă, asemenea neființei lor, port în sânge
Eternul vederii privirii interioare ale cărei
Gheare letale îmi sfâșie, ca bătăile inimii,
Adâncuri de necuprinse și universale
Întinse creatoare arderi solare.