agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-08-18 | |
Stelele să-mi lase moale carnea albă către râne
Și un os pribeag de sensuri, braț cu carne-mi va rămâne Sunt un stuf ce-ades adoarme mult visându-te, în glas De sunt papură, se lasă, ceasul, mie, mi-a rămas. Adăposturi pe din carne, glezna, iute, te răstoarnă Drept în vara cea mai aspră, pescărușu-i în lucarnă Fac un zgomot de mătase, marea-mi vine mai aproape Aș fi vrut să mergem, noaptea, pe sub Domuri, ieri, mioape. Mult, să-mi plângă geana albă, de bătrână-s, de cu rană Și în șaptezeci de veacuri, te-aș iubi, ca spusa-n strană; Bate clopotul sub vale, urme de iubiri s-ascundă Dacă ție ți-am fost strajă, ca Fecioara blândă-n undă. Gleznă, tu mi-ai fost de pază! Că-s picioarele-ale Lui Tremură, târziu, Icoana atârnată într-un cui; Mămăligă fierb, în vase, n-am cu dânsul trai sau pâine Sau mă las ascunsă-n munte cu penultimul meu câine. Ochii-n lacrămi sunt ca untul, boabele scumpe strânse-n vatră Unde-ntâi i-am întins brațul, cu iubirea-mi ferecată Tu ai chei, și ai și lanțuri, ești un ghiul prea larg de miere Și pe lanțuri pun o vorbă ce pe buze tristă-mi piere. Doar să uit, de trec ciobanii să gătească, iarăși, stâna Lasă-ți părul să îți cadă, cum și oaia-și pierde lâna Și te zbate-n mii regrete, pe la schitul unde-odat` El întâi de te-a găsit-a și, întâi, te-a-mbrățișat... Cum deodată, vin feciorii și se sparge untu-n vedre În lumină mi-e lămpașul, larma-n uliți nu te crede Dacă m-ai iubit în lume, ești alesul, ești odorul... Rândunica tristă lumii dă în mine, cu piciorul. Stejărei... Ce-mi stați alături, omul pleacă, omul ține Brânza e mai bună ziua, noaptea are gust de-afine De-s bătrână, ochii-mi limpezi binecuvântează pruncii Ce neștiutori se joacă cu bursucii-n ștrasul luncii. Cine ești? Sunt Zeia-Fricii, pentru că iubiți prea mult! Clopotele bat în vale, valurile-n râu sunt mult... Și-n atâta zvon ce trece, doar genunchii să-mi rămână Să mă-nchin, acum, doar mie, de visarea prea mi-e spână. Am greșit? Mă zbat, în gene și în muntele-a rămas Să îmi țină ca un mire, și de spade, și de glas. Dar, mult l-am iubit, în lume, zac frumoasă și furată Pe din margine de râul, uns cu zer și afinată. Oamenii, ades`, mă cheamă, dar eu stau pe sub mărgele Tânără, dezamăgită, aur și argint prin piele; Vezi tu spânii? Nu dau casei, nu mă vând și nu mă dau L-am iubit ca mâța-n sobă, unde șoricei mai stau. Și de m-a lăsat în lume, nu îmi știu, nici dor, nici vină Pustnicii, mereu, coboară, de mai iau, din Schit, lumină Și un feciorel, adesea, mă mai roagă ca să fiu Zâna lui mereu în bine și cu zâmbetul zurliu. Cine e, acum, în stradă? E și Popa, avocatul Dorul face cale-ntoarsă, șoriceii cad sub patul Unde mâța-mi mai mănâncă, încă, zer și mămăligă Ce-am gătit-o pe din ochii, de mai ieri, ca să mă frigă. Ești frumoasă, ești cuminte... Ce vrei, ”șmecheră pisică”? Nu sunt nici dintâi, nici bună, dar genunchiu-mi se despică Cu picioarele-mi zdrobite, sunt în judecată bună Solomon să mă-nțeleagă și Hristos să-ți dea arvună Un prezent, ce să-nțeleagă lacrimile unei datini Închistate pe din satul, ce mai știe-un dor și patimi Însă, inima-mi cuminte mi-o păstrez doar pentru mine Ca și via, când îți ține ultimul ei greu ciorchine! Satul se închide iute, trandafirii dezrobesc Și zăpada cade-n iarnă pe tot globul pământesc Și de-am plictisit fătuca, sunt trei stele mărturie Că-i făcută frumuseții, că e strânsă din mândrie. Să mă spele, să m-ascundă, gâtul meu din metereze Când de-a lumii nu am chipul, râu-apoi să-ndepărteze Glasul meu ca de gazelă, mă vor vinde, pe din târg Numai îngeri să cunoască de parfumul strâns, în pârg. Când parfumul i se zbate-n glasul lui, ieri, ferecat Ce mai spui tu Rândunelei? Rândunica a plecat... Și-n atâta zvon de noapte zace-n noaptea de păcate În care e tristă-n suflet, hotărâtă să se-arate. Ea, ușor, și-apleacă fața, mai frumoasă de-alta știu Dar ea zace și așteaptă, pe același vizitiu Care s-o mai poarte-odată unde stelele sunt dese Niciodată dintre fete, între-atâtea vii mirese. Satul să nu mă cunoască, râul să se ducă-n șes Stau prin munții ce durerea, despre crini, și-au înțeles Și Iisus să nu mă vândă, ci doar depărtarea moale Să îmi stea de bine-n lume, voaluri stau pe fețe goale! Vezi tu teancul de hârtie scumpă-n târg, la animale? Te-o lua în casă nouă, ești frumoasă, Shakuntale! Dar, inelele mândriei nu te dau și nu te lasă Ești și tânără la minte și te ții, mereu, frumoasă... *** Și-n atâta osteneală, ce să vadă ce să creadă Satul strâns pieții late, cu oițele, în nadă Și înaltă, și frumoasă, ochii grei să se deschidă Dar, deodată, ea se pierde, prea sălbatică-n obidă. Și de-i căuta frumoasa, nu-i găsi-o-n rost de seară La mătușă-sa, din vale, lumânarea prinde ceară Și îmi pare că în noaptea, unde stelele sunt vii Jumătate e lumină, dar și stea-i cu stele mii... Cine ești? Sunt Shakuntale, dacă-un pic am scăpătat Să îmi dați acuma voie ca să plec, cu el, din sat! Și-amândoi, în goana dulce, se îngână și se prind Ca doi cai, plecând din lume, împreună adormind... Vezi ce moale-i iarba-aceasta? E de leac, să taci, ești cal Mi se pare gâtul moale, pe al ei trupșor oval; Sunt ferestrele deschise, peste cai și peste paie Luna se închide-n dânșii, ca și pruncii prin copaie. Cine ești? Sunt Shakuntala, mi se pare că, odată, De iubitul meu, din carne, fost-am, repede, luată Apoi luna, mi se pare, m-a luat aici, prea sus, Sau sunt stea, ca și o lună, ca un cal m-am tot prea dus... Inorogii să mă creadă, rândunele să se-mbune, Coama mare-i cadă spaimei, că și vrăjitoare-n rune! În picioarele iubirii, am pășit doar credincios Să iertați, ades, iubirea, să o ierte și Hristos! Coamele îmi sunt și părul, ochii mari de-au fost, odată Fata n-o găsiți în lume, căci de stele e luată... Și îmi pare că, de ie, a tot prins-o un copil Chipul ei roșcat de viață, chipul ei cel de April. Și pe culmea cea de fală, pare-mi-se-i răstignită Cu iubitul ce odată nu i-a dat nici lapte-n pită ”S-au iubit...” Și ce-i oleacă, sunt doar caii răstigniți Satul cască, e chiar lunea, ”De au fost și ei, iubiți.” Ce și doarme? Carnea doarme și poetul zace, iar Tot scriind de Shakuntala, de pe zvonul, prin nectar Dar căluții tot aleargă, să-i visați și să le scrie Zvon, doar libertatea lată, nime-n lume să le știe. Libertatea? Datoria? ”Acești cai, de-ai nimănui...” Mult se zbate, iar, Icoana, atârnată, într-un cui... Și de-atunci cred că și calul, a râvnit la a mea apă Unde luna se întoarce și, din sat, îmi dă agapă. Unde-i Popa? Măi, să fie, când pe-aici se-`nseamnă ”cai” Căci io nu-s de-April, prosteală, că-s domniță de vătrai! Mi se pare că mămuca puse dată-n calendar Însă caii îmi dau hrană, de cu dulce și de-amar... *** Mă purtați? Cu voi, odată? Pe din munte, liberat`? De iubire fie-mi ziua, ca pisica pe din cat... Însă, caii nu grăiesc spre oameni, zac în libertatea lor Unde carnea mi se `gată, pe din lacrimă, fecior! Mi se pare că ”mintiuța” a ieșit ca să așeze O poveste pe din satul, cu căluți și metereze Dacă pleacă, azi, feciorii, la armată, la prinsori Mi se pare că ochiții îi uita, târziu, pe flori... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate