emily,

a venit toamna

dar nimic nu mă mai atinge din splendoarea ei

mă gândesc la plămânii tăi perforați de apă

apă crudă de izvor

pe care aș vrea să o beau

să păstrez acea distanță dintre noi

tu fiind moartă

eu încă vie

și totuși mi-e dor de tine, em

să te văd alergând din nou printre copacii plini de frunze
roșii și galbene

mi-e dor ca de un tablou pe care l-am pictat cândva

desenasem păsările acolo plecând

și chipul tău blând

înecat în boală

la fel ca toată lumea de azi

când se poartă măști ca să-ți ascunzi durerea

eu pe masca mea am scris acest poem pentru tine

îmi plac literele caligrafice cu care am scris numele tău

și totuși îmi voi da masca jos pentru tine

// mi-e frică noaptea ca inima să nu mi se oprească

dar ea s-a oprit deja //


e la fel ca păsările din tablou

ating cerul o secundă și mor.

a venit toamna, em și acum respir curat aerul ei rece

părul îmi e bătut de vânt

așa cum e și toată lumea aceasta crudă și neiertătoare.

// soarele țipă ca un prunc iar țipetele lui

sunt mângâieri pentru urechile mele

pentru că și eu țip, em

dar nu mă aude nimeni.//


urletul vântului te face să-ți

pierzi auzul în această

toamnă comatoasă.

dinții din craniu pe care încerci

să-i lipești la loc.

despre ce dimensiuni vorbim

cele care nu ne iartă niciodată greșelile

cele care ne fac să cădem în genunchi.

suntem piese de schimb pentru lume

această matrioskă

îngropată undeva în pământ.


mă sinucid în fiecare zi cu imaginea

păpușilor fără dinți care nu pot să mestece

dar alții/ alții au murit demult

la fel ca ele

îmbrăcate în rochii de catifea.


și n-a durut.

de aici nu mai pleacă niciun tren

pentru că ar trebui să fie o gară

și nu e nimic.


mă sinucid în fiecare zi cu imaginea asta.

// păpușile mă urmăresc cu ochii lor vii.

clipesc de fiecare dată când respir.

ca și când m-ar auzi. despre ce dimensiune
vorbim, îngână ele ca și cum ar ști //