//

soarele a laminat câmpurile

a rămas doar strălucirea

fondul de ten pe care îl șterg dimineața

pun pansamente peste răni care nu mai dor

văd moartea ca pe un copil care se joacă cu un trenuleț

teleghidat

când cade de pe șine mai moare cineva


dar nu astăzi când împodobesc bradul

plin de păsări albe cu o codiță pufoasă



în lumina serii globurile par fantomatice

scânteierea amurgului îmi aduce aminte de mama


modelând aluatul pentru cozonac

câmpurile strălucesc mai departe

sub pătura moale de nea



copiii se dau cu sania

au lăsat trenulețele să meargă singure


îi înfășor pe toți în pansamente sterile


să nu se îmbolnăvească


să nu moară


în vagoane nu se mai suie nimeni


oamenii au măști


oamenii au corpurile subțiri și transparente



întreaga lume e un fel de fantomă


care nu mă mai sperie



o văd pe mama punând cozonacul în cuptor


o văd mângâindu/mă din nou pe frunte



o, dar a trecut atât de mult timp

încât am uitat că azi nu vreau să vorbesc despre moarte



ci despre mine

îmi întind fondul de ten din nou cu blândețe



și pornesc mai departe

pe câmpurile strălucitoare

copiii mă strigă să vin înapoi



dar eu merg și merg îmi pun masca


și zâmbetul meu ca o pasăre speriată nu se mai vede


singurătatea mea e frumoasă

la fel ca și mama



atunci stând în sicriul ei din lemn alb

învelită în mătase ca un fluture


care acum în toiul iernii

se pregătește să zboare.