pe pământ, totul plânge
aburul plânsului se ridică
și cerul se face că plouă
escalada de zboruri frânte cheamă îngerul
și îngerul în scrum se preface
umbra își spală chipul cu lacrimi
și se trezește amenințând visul
lebăda cuvântului înaintează pe lacrimă
umple liniștea cu ultimul cântec
turma de stele se strânge în jurul lui Dumnezeu
și Dumnezeu tace

pe pământ, totul plânge
casele plâng flori la ferestre
străzile plâng urme fără pași
felinarele plâng suflete nepereche
valurile plâng și se îneacă cu propriul plâns
marea, câmpie a lacrimii veșnice
copilărie, tu plângi în mormântul din creier
și Dumnezeu tace

pe pământ, totul plânge
pietrele plâng, râul lacrimilor e plânsul lor
arborii plâng cu lacrimi mari de rășină
rădăcinile plâng sub pământ
când drujba hohotește pe trunchiuri
rănile plâng, sângele lor e cerul
în care apune soarele interior
morții plâng, dar nimeni nu-i vede
și Dumnezeu tace

pe pământ, totul plânge
privighetorile plâng, dar noi auzim doar cântecul lor
nu mai vrem lacrimi, nu mai vrem plânset
vrem fericire, dar fericirea, fără lacrimă, ce înseamnă?
și moartea plânge că nu are copii
se răzbună, răzbunătoarea
pe coasa ei plâng viețile noastre
copiii universului plâng
și Dumnezeu tace

pe pământ, totul plânge
pixul plânge la revederea hârtiei
pasărea călătoare plânge
când se desparte de cuib
muntele plânge în cascade
și noi ne bucurăm de priveliște
oglinzile plâng când nimeni nu le vede
fiara plânge de foame în vizuină
omul plânge în spitalul amintirilor sale
scrisorile plâng fiindcă rămân necitite
și Dumnezeu tace

pe pământ, totul plânge
trenul sângelui plânge
în toate gările rănilor
inima plânge, fiecare dintre bătăi
e o lacrimă ce atinge pardoseala trecutului
poetul se plânge pe sine însuși în gura pământului
statuile plâng cu lacrimi de piatră
sculptate de vânt
fântânile plâng și cerul plânge-n fântâni
soarele plânge de fericire la răsărit
și de tristețe la apus
fulgerul plânge nemaiputând
să trezească pe nimeni
crucile plâng când iarba le năpădește
și Dumnezeu tace

pe pământ, totul plânge
paradisul e un oraș antic sub apele plânsului
mă scufund după comorile cuvintelor
mă scufund
ochii își aleg inimi în care să plângă
amintirile plâng
trupul lor de lacrimi se destramă
țipătul se asfixiază în propriul plâns
și Dumnezeu tace

pe pământ, totul plânge
poemul meu nesfârșit plânge la nesfârșit
fiecare cuvânt e o lacrimă
când lacrimile se îmbrățișează
o nouă mare ia naștere
poemul meu este infinitul tuturor mărilor
în limpezimea infinitului
îmi văd adevăratul chip
aripa păsării plânge fără zbor
plânsul, explozia soarelui meu interior
pe retinele orbilor
și Dumnezeu tace

dar poate că și tăcerea lui
e un plânset