De mult se tot ridică între noi un zid —
sunt vorbele-aruncate fără grijă
și doar ne amăgim că ele nu ucid,
căci se înfig în carne ca o schijă.

Vezi? am uitat ce este prețuirea
și nu mai știm ce-nseamnă să fim noi,
ne-am luat cu viața și-am lăsat iubirea
să-și scuture petalele-n noroi.

Hai să lăsăm iertarea să se-aștearnă,
ca un veșmânt curat, peste-ale noastre tare
și-un mâine blând uitarea să își cearnă…
Va-nchide timpul rana care, încă, doare.