mă tai adânc, fără milă,
cuțit care cunoaște brazde vechi,
iar sângele meu devine râu tăcut,
curgând doar pentru tine,
să-ți potolească setea,
să-ți dea ceva ce ai pierdut
sau, poate, nu ai avut vreodată.

și știu – știu prea bine că mă vei amăgi iară,
cu același zâmbet, cu aceleași cuvinte,
vei sta lângă mine
și mă vei privi sângerând,
picurând miere pe rana deschisă,
ca dulceața ei să mă pătrundă,
otravă și anestezic,
până ce carnea mea îți va cere atingerea.

într-o zi mă voi ridica
și mă vei chema Mitridani,
dar nu azi.
azi rămân aici,
lipită de tăișul tău,
încă sperând că mierea asta nu-i doar o minciună...