Te-am așteptat, copilul meu,
și m-am rugat lui Dumnezeu
să mi te lase-n grijă-un pic —
un veac și jumătate,
căci două vieți mi-ar trebui
să-nvăț ce-nseamnă-a te iubi
și să-nțeleg ce dar mi-a dat
cu-atâta bunătate.

Mă tem și-acum, ca la-nceput,
că-adesea nu m-am priceput
sau anevoie îmi părea
să fac ce se cuvine,
dar de la tine-nvăț și azi
că poți să te ridici când cazi
și cum să fii îndurător
cu toți… și-apoi cu tine.

Nenumărate nopți ți-am stat
la căpătâi, când te-am vegheat
să-ți fie somnul liniștit,
iar visele senine
și, fără a șovăi măcar,
aș face-o iar, și iar, și iar,
de-ar fi s-o iau de la-nceput,
uitându-mă pe mine.

Și pân-la tine n-am știut
că munți din loc eu pot să mut
și marea într-o zi s-o trec
atunci când ai nevoie,
dar am aflat că nu-s doar eu,
ci ești și tu, și Dumnezeu,
și toată forța eu îmi trag
prin tine, cu-a Sa voie.