Când ai plecat, a fost ca și cum
ai fi aruncat vălul unui blestem peste mine,
Un fel de cămașă a lui Nesus,
țesută în infern,
din fibre de foc negru,
Că nu mi-am mai revenit în fire
de-atât amar de ani, în niciun fel,
Trăindu-mi pe pământ, încă de la mijitul zilei
fiecare minut în caverni,
Și n-am mai știut ce înseamnă
nici cuvântul iubire,
înlocuindu-l în suflet cu răni,
pe care singur mi le crestez, în neștire,
Refuzând și să mai visez,
chiar dacă în vis este vorba de tine,
Dar de vegheat, veghez în fiecare clipă,
privind la muntele care se ridică
din ce în ce mai sus, între noi,
Fără să mai aștept însă nimic, de la nimeni,
Lăsând să se sfârșească totul de la sine,
Atât doar ce mă mai gândesc, să aflu locul
în care să îmi înmormântez mortul,
de la sfârșitul fiecărei zile